Saracia a retrimis o parte din populatia Romaniei in epoca fierului.
Adevarate invazii ale nomazilor se abat asupra satelor, de unde este luata si ultima saiba abandonata(sau nu) pentru a fi vanduta la centrele de colectare.
A devenit un mod de viata pentru niste amarati si o adevarata spaima pentru bastinasii sedentari, care se tem ca vor ramane chiar si fara cuiele din uluci.
Recuperatorii de “fer” se deplasau intre Puntea de Greci si Gherghesti. In urma lor nu a mai ramas nici un surub in piulita si nici o carcasa de dacie abandonata ruginei. Trebuie spus ca nimic nu a fost luat fara voia proprietarilor, asta in cazul in care se aflau de fata.
Caldura si insistentele copiilor m-au impins din nou in apele maronii ale Argesului. Nu pot insira minciuni cu raul cristalin ca nu e cazul. Cum verile mele sunt din ce in ce mai scurte, inundatiile tot mai dese, apa din ce in ce mai inselatoare, am evitat sa-mi imprietenesc fetita cu batranul Arges. Am facut insa un prim pas. Revarsarile din ultimii 5 ani au schimbat complet topografia vaii. Nu spun ca e mai urat, dar e altceva si raul se cere redescoperit pas cu pas, altfel poti avea surprize din cele mai neplacute. Bucuria scaldatului a ramas insa aceeasi. Contez in continuare pe ea. Apropo. Balacitul la mare sau la strand cu alte cateva zeci-sute de oameni in ceafa nu se compara cu ceea ce iti ofera un rau care uneori iti lasa impresia ca e numai al tau.
Invitat fiind intr-un studio tv a trebuit sa raspund si eu, dupa multi altii, la intrebarea:<Care este locul unde doriti sa va petreceti vacanta?>. Caraibe, Maroc, Grecia au fost cateva din raspunsuri. Cand am spus :”Acasa, la parinti, pe valea Argesului in judetul Dambovita”, am fost privit ca un gandac. Cred ca am facut o greseala. Vacanta nu trebuie petrecuta intr-un loc unde sa te simti bine si sa te odihnesti. Conteaza in primul rand numele, exotismul locatiei, sa ai cu ce sa te lauzi ulterior. Cert este ca sunt din ce in ce mai demodat.
In sfarsit am scapat. Am scapat de valul de oameni care vorbeau non-stop despre fotbal, tricolori, sanse, Mutu, Chivu, Piturca. S-au stins si ultimele ecouri ale zumzetului emanat de corul celor care nu se pricep dar au pareri(multe, eronate, agresive). De acum ma pot uita si eu linistit la Campionatul European, neavenitii s-au linistit. Despre evolutia Romaniei nu imi permit sa discut, nu sunt in stare sa intru atat de mult in subteranele fotbalului.
“Cînd va dispărea ultimul tăran din lume - la toate popoarele, vreau să spun - va dispărea si ultimul om din specia om. Si atunci or să apară maimute cu haine” - Petre Tutea.
Când se încălzeşte afară mă apucă dorul de pescuit. Şi rămân cu dorul.
……
În vara aceea eram plin de bani. Aveamo suta de lei, întreagă, albastră, numai a mea, fără să fie nevoie să dau raportul asupra balanţei financiare a buzunarului meu. O sută - aproape 3 mingi de 35 sau 10 role de gută groasă sau 3 mulinete de 30. Cam astea erau obiectivele mele. Nu aveam plăceri perverse, gen ciocoloată, sucuri, îngheţată. Proasta aprovizionare a magazinului sătesc mă condamna la hrană exclusiv ecologică. După îndelungi chibzuieli am ajuns în oraş şi mi-am fărâmat mica avere pe câteva role de gută, o pungă de ace de pescuit şi o mulinetă rusească, cunoscută sub numele de tigaie, datorită formei. La minge am renunţat, aveam una veche pe care am vulcanizat-o cu un petic grosolan care îmi lăsa pătrăţele roşiatice pe frunte la fiecare lovitură de cap.
Aşa a început operaţiunea monstrul.
Era deja luna iulie, se apropia ziua de naştere a fratelui meu, iar eu greblam valea Argeşului cu cu trei greutăţi( ustensile de pescuit empirice, un băţ de 1 metru, dotat cu un inel de sârmă la un capăt, 20 de metri de gută, un plumb şi două cârlige) şi o lansetă. Ştiam, simţeam că trebuie să pice un trofeu. Şi marea întalnire s-a produs. Ca orice pescar care se respectă, trebuie să prezint puţin undiţa care m-a ajutat să fac marea captură. Pe scurt – lansetă Okuma, fir 0,20, cârlig numarul 2. Asta e în revistele de pescuit. Eu eram dotat cu un băţ de salcam pe care prinsesem cu bandă izolatoare tigaia rusească (puternică dar cu un mare cusur cârâia de speria peştii pe o rază de un kilometru) iar firul era gros cât lanţul unui manelist actual. Dădeam la mreană la cubuleţ de brânză. Aveam 12 ani şi nu respectam nici o regula. Lansam dezordonat, plumbul, unul de 3, 4 ori mai greu decât era necesar pleoscăia îngrozitor iar când simţeam cea mai fină trăsătură a peştelui smuceam lanseta cu o asemenea violenţă că peştii rămâneau automat fără una din buze şi eu fără restul corpului lor. Dar… Atacul a fost scurt, am răspuns în stilul personal şi am început să recuperez cu furie. Simţeam o greutate imensă la celalalt capăt al gutei. În mod normal trebuia să dau fir, să obosesc monstrul. Aiureli. Mulinam ca la 100 de metri plat. Mă aflam pe un mal la 2 metri deasupra luciului apei ceea ce îmi îngreuna misiunea. Mulineta rusească scotea triluri groaznice, parcă deraia un tren. În cele din urmă am adus mreana sub mal şi am început să o ridic. Lucioasă, mare cât piciorul meu de copil. Un vis. Exact în momentul în care ne aflam faţă în faţă şi întindeam mâna să o apuc a deschis gura, să tragă puţin aer în branhii, şi… dezastru. Cerul s-a întunecat şi tot sângele mi s-a adunat în cap. Cârligul, unul ieftin, nu şi-a facut datoria iar mreana a căzut în apă, la picioarele mele care tremurau puternic. Cu picioare de plumb şi creier calcaros m-am întors acasă. Nu am scos nici un cuvânt, ce rost mai avea, nu puteam decât să stârnesc nişte zâmbete şi să fiu catalogat drept mincinos.
A doua zi ma aflam din nou la datorie. Pe o limbă de nisip de această data. Aceeaşi lansetă, renunţasem la greutăţi. Primul lanseu, atac violent. Înţep. Orice urmă de luciditate a dipărut. Arunc undiţa şi încep să trag firul cu ambele mâini. Am intrat în apă până la bâu, iar când peştele se afla la doar o jumătate de metru de mine am zmucit cu furie şi … da, victorie, mrena se tăvălea neputincioasă pe mal. Am renunţat la partida de pescuit. Mi-am luat peştele şi am plecat acasă. Am fost primit în triumf de către părinţi şi veri, care, cei drept în primă fază, au crezut că pestele l-am găsit mort pe malul apei. Nu mai conta că îmi erau puse la îndoiala măestria şi tehnica . Un exemplar superb de mreană, undeva spre 3 kg, zăcea pe masa din curte.
Personajul interpretat de Marin Moraru chiar a trait in Bucuresti. A murit la cutremurul din 1977.
Personajul cu mreana sunt eu si am supravietuit, pana acum, tuturor cutremurelor.
astazi trebuia sa votez. cred ca am si facut-o, oricum nu conteaza prea mult. poate doar pentru constiinta mea de cetatean. dar care e legatura dintre o porumbita(uneori alba) si mersul la vot? niciuna daca nu ar fi 1 iunie.
Oricat de mult ma enerveaza actorii care populeaza fotbalul autohton, nu imi pot reprima bucuria ca in cateva zile voi asista la un nou turneu final de Campionat European.
Povestea a inceput in 1982, Campionatul Mondial din Spania. Turneu fara Romania, urmarit la un tv alb-negru, Snagov, cu antena fixata in dudul din curtea unchiului, pentru a receptiona cat mai bine “bulgarii”. Cei drept in timpul turneului am schimbat antena, am descoperit cercul(unul din aluminiu fixat pe o tablita de ebonita) si m-am imprietenit cu mai multi oameni “seriosi” care veneau in grupuri compacte sa urmareasca meciurile. M-am imprietenit cu Maradona, Socrates, Zico, Boniek, Platini, Rossi si am suferit, pe rand, pentru Brazilia si Franta. Marea mea placere de atunci era sa culeg ziua cirese pentru ca seara, la meci, desfatarea sa fie completa.
A urmat europeanul din 1984, cu Romania in grupa cu Spania, Portugalia si Germania. Atunci mi-am incercat primele talente de gazetar sportiv, am si acum un caietel plin de comentarii, clasamente, formatii, poze, caricaturi. Ciresele erau la fel de dulci, chiar daca acum culegeam mai mult frunza de dud pentru viermii de matase de la scoala. Era sarcina de partid.
In 86, in Mexic, am fost cucerit definitiv de Maradona. Exersam prin curte driblinguri ca ale lui cu adversari imaginari, nu imi ieseau de fiecare data, imaginarul reusea de multe ori deposedari spectaculoase. Am reusit sa asamblez impreuna cu tatal meu o antena cu 12 elementi, astfel ca “bulgarii se vedeau bec” la Snagovul nemuritor ( de fapt la turneul din 1988 a fost pensionat nedrept de un elcrom de ultima generatie)Devenisem ceva mai greu si crengile ciresului mai cedau sub mine.
Ar mai fi ceva turnee finale. Dar 1990 s-a uscat ciresul, am descoperit berea si parca nimic nu a mai fost ca inainte. Nu mai aveam nevoie de “bulgari” si parca disparuse si aerul de conspiratie, in plus oamenii seriosi au inceput sa stea pe la casele lor iar eu sa am pretentii ca ma pricep la fotbal si sa devin tot mai critic. Totusi placerea turneelor finale a ramas. Trebuie sa merg in piata sa vad cat mai costa un kilogram de cirese pentru ca acum totul se plateste.
(Voi reveni, totusi, cu CM din 1994 - primul ca student si CE din 2000 - primul ca barbat insurat)
Campania electorala din Bucuresti nu a reusit sa ma prinda in mrejele ei, exista un singur candidat, cu un slogan absolut idot care m-a dezmortit, dar in rest nu am avut motive sa ciulesc urechea la ce spun candidatii la primaria Capitalei sau cei de la Sectoare.
Lucrurile s-au schimbat brusc sambata cand am mers in comuna natala. M-am izbit de o politica vanjoasa, zgomotoasa, contondenta, insinuanta si plina de promisiuni. La fiecare 5 minute trecea pe strada cate o masina care te invita gratie unor portavoci sa-i votezi pe candidatii PD-L, PSD si PNL (cam astia sunt oamenii cu sanse). Dupa ce benzina s-a mai terminat au inceput sa apara pedestrii care mai imparteau cate un afis, punguta, invitatie, calendar (am aflat ca de la Paste acest lucru se petrece extrem de frecvent si de multe ori a continut si produse usor digerabile). Optiunile votantilor sunt clare si la vedere, in functie de afisele pe care le au lipite pe gard la care adversarii politici nu au acces. Cum am vopsit recent gardul, parintii mei nu au permis sa le fie impodobite ulucile cu chipul unuia din cei 3 candidati care se razboiesc pentru scaunul de primar. Consatenii mei sunt oameni care consuma multa energie in politica, chiar daca statisticile spun ca in 2000 si 2004 au votat cam 35% dintre ei. Preludiul conteaza.
Saracia a retrimis o parte din populatia Romaniei in epoca fierului.
asii sedentari, care se tem ca vor ramane chiar si fara cuiele din uluci.
dedes